Wow, nici nu stiu cu ce sa incep...
Toata noaptea am stat cu sufletul la gura, cu emotii. La 6 dimineata trezirea si fuguta la spital. Da-i si asteapta cateva ore bune pentru un test de coagulare, apoi mai asteapta pentru consult cu anestezistul.. Mama începea s-o ia razna (ea se panicheaza mereu) iar eu nu aveam nicio treaba, eram linistita si chiar somnoroasa si plictisită.
Apoi m-au luat de la etajul 4 unde aveam salonul meu si m-au dus la etajul 5, unde sunt sălile de operatie, moment in care am inceput sa simt nesiguranta si frica.
Mi-am facut un prieten, il cheamă Mateo. Si el tot ieri a venit cu dureri si azi s-a operat. Avem multe in comun, si astazi aveam clar emotiile comune. "Fratii Apendicită" ni se spune.
Am stat la pre-operator cu o perfuzie + 30 mg de medicament, ceva de relaxare parca.
L-au luat pe Mateo primul. Ne-am tinut pumnii unul altuia si am sperat sa fie totul ok.
Mateo era înăuntru, si eu eram la pre-operator, o camera legata de sala de operatie. Auzeam tot ce se vorbea, tot ce se intampla, si asta ma inspaimanta din ce in ce mai tare pe masura ce auzeam ce se intampla acolo cu el si pe masura ce trecea timpul.. Asteptarea m-a facut s-o iau razna aproape.
La un moment dat, dupa ce l-au inchis pe el, au inceput sa tipe si sa se sperie ca nu se trezea, si tot ceea ce auzeam era "Trezeste-te! Deschide ochii! Trage aer in piept!". Ascultam cu un sentiment de amărăciune ce se intampla înăuntru (sunete amestecate cu tot cu bipaitul infernal al ecranului de monitorizare) in timp ce simteam cum corpul meu o lua razna, se speria, cum fiecare molecula dădea sa fuga, sa scape, cum fiecare vena rămânea goala, se usca si parca dispărea, se ascundea de lumea de afara.
Aud cum se deschid apoi usile sălii de operatie, il scot pe Mateo, si o doamna foarte draguta de care m-am atasat rapid a venit la mine si mi-a zis "puiule, este timpul. Hai cu mine, domnisoara." Si zambind, m-a dus pe mine si pe nelipsita mea perfuzie in sala de operatii.
M-a asezat pe masa aceea, m-a conectat la aparatele de monitorizare si am inceput sa imi aud propriile bătăi ale inimii speriate.. era un ritm alert, un ritm care te facea sa vrei sa canti Smells Like Teen Spirit pe el.
Partea mai ciudata: m-au dezbrăcat si rapid mi-au pus niste prosoape verzi chirurgicale pe mine (oh da, m-am simtit ca in Grey's Anatomy), dupa care au încercat să mă calmeze.
Imi amintesc ca in momentul in care chirurgul a intrat in sala, doamna anestezist mi-a băgat o seringa intreaga de substanta, iar dupa numai cateva clipe începusem sa vad dublu, in ceata, sa imi simt corpul ca pe o piatra gata de a fi aruncata in largul marii. Mi-a pus masca pe fata, si mai incearca tu daca poti sa numeri de la 10 inapoi, ca eu una am adormit direct..
Am avut un vis ciudat, nu stiu daca a fost chiar in timpul operatiei sau dupa, dar stiu ca atunci cand m-am trezit zambeam, in ciuda durerii sufocante si stresante. Cum m-am trezit mai exact? Greu. A trebuit sa se tipe la mine. Si mi s-a spus ca am plâns cand am inceput sa ma trezesc, desi eu nu imi amintesc absolut nimic. Mi s-a sous ca am avut vizitatori si tot nu-mi amintesc...
Apoi m-au adus la reanimare, unde sunt si acum si unde stau pana maine. Din ora in ora am cerut calmante, m-au umflat efectiv cu droguri, sedative, substante care mai de care. Sunt aeriană, totul pluteste pe langa mine, lustra pare sa se miste si câteodată se micsoreaza si se mareste inapoi, parca toata camera se învârte cu mine.
De cand am iesit din operatie sunt intr-o stare groaznica, oribila. Ma doare foarte tare si stomacul nu imi da pace, si nu am voie sa mănânc nimic. Nu mai zic si ca inca sunt anesteziata si ametesc daca ma misc sau daca ma ridic, iar stările de greata sunt nelipsite.
Nu as dori nimănui sa treaca prin ce am trecut in ultimele zile.. chiar daca pare banal si usor, credeti-ma, NU ESTE. Durerea omoară, stările de greata si ameteala te fac sa vrei pur si simplu sa pui pauza vietii, sa te blochezi macar 5 secunde intr-un univers fara durere, diferit.
Mai postez si maine daca sunt in stare, va salut pe toti. Si, dragilor, sa nu va apuce apendicita in Romania, ca e jale!
P.s. in poza este răsăritul, asa cum l-am prins din spital de dimineata..
No comments:
Post a Comment