Giving up on humanity.

Ai plans vreodata in asa hal incat sa simti ca nu mai ai lacrimi? Ca inca plangi, doar ca ochii tai refuza sa se mai manifeste?
Ai simtit cum inima ti se rupe, literalmente, inauntrul tau? Cum parca cineva ti-o apuca si o intoarce si o tortureaza? Ca si cum extrage tot sufletul, si tot ce ramane este un gol? Pur si simplu un loc unde, candva, erau sentimentele tale?
Ai facut vreodata ceva, iar peste 30 de minute sa regreti total acel lucru? Si nu, nu e vorba de lucrurile banale, marunte, care pot avea sau nu efect, ci de acele actiuni ireversibile, acele lucruri pe care iti doresti sa nu le fi facut, sau sa le poti sterge..
Lucruri care, o data ce constientizezi ca le-ai facut, te distrug. Iti despart coastele si iti taie inima.
Lucruri ce au ranit si alte persoane. Gloante care au trecut prin corpul tau si celor apropiati tie si au lasat o urma, au intrat pe o parte si au iesit pe cealalta parte.. In urma carora, acum, a ramas doar rana, si senzatia de durere insuportabila in locul respectiv.
Curand, apare si o senzatie de singuratate si de neputinta. De neajutorare. Descurajare. Tristete. Dispret fata de viata si ceea ce ar trebui sau nu sa ofere ea. Regret. Dezamagire. Necunoscut. Dorinta. Speranta...
Stii, cand stai cu o foaie in fata, si trebuie sa scrii, si esti constient ca trebuie, dar pur si simplu NU poti.
Sau cand visezi, noaptea. Si totul e bine, ai senzatia de siguranta, si brusc se termina, te trezesti, si esti plasat in lumea reala, lumea asta in care totul e nesigur si aiurea, in care esti expus oricarui risc, in care poti intra in depresie sau poti fi fericit, in care ai de ales, de luat decizii. Decizii care poate nu te afecteaza doar pe tine, dar si pe ceilalti.
Decizii care iti pot ruina tot ceea ce ai incercat sa construiesti pana acum.
Si cand te gandesti...ca totul ar putea fi mult mai simplu..
Cum ar fi daca nu ar trebui sa invatam din propriile greseli? Daca am putea pur si simplu sa asimilam cunostintele si experienta altora, celor dinaintea noastra ..
Poate asa, lumea ar fi un loc mai bun.
Poate am reusi sa facem fata tuturor evenimentelor si tuturor situatiilor neplacute..
Poate...

Second day of appy project. SURGERY today.

Wow, nici nu stiu cu ce sa incep...

Toata noaptea am stat cu sufletul la gura, cu emotii. La 6 dimineata trezirea si fuguta la spital. Da-i si asteapta cateva ore bune pentru un test de coagulare, apoi mai asteapta pentru consult cu anestezistul.. Mama începea s-o ia razna (ea se panicheaza mereu) iar eu nu aveam nicio treaba, eram linistita si chiar somnoroasa si plictisită.

Apoi m-au luat de la etajul 4 unde aveam salonul meu si m-au dus la etajul 5, unde sunt sălile de operatie, moment in care am inceput sa simt nesiguranta si frica.

Mi-am facut un prieten, il cheamă Mateo. Si el tot ieri a venit cu dureri si azi s-a operat. Avem multe in comun, si astazi aveam clar emotiile comune. "Fratii Apendicită" ni se spune.
Am stat la pre-operator cu o perfuzie + 30 mg de medicament, ceva de relaxare parca.
L-au luat pe Mateo primul. Ne-am tinut pumnii unul altuia si am sperat sa fie totul ok.
Mateo era înăuntru, si eu eram la pre-operator, o camera legata de sala de operatie. Auzeam tot ce se vorbea, tot ce se intampla, si asta ma inspaimanta din ce in ce mai tare pe masura ce auzeam ce se intampla acolo cu el si pe masura ce trecea timpul.. Asteptarea m-a facut s-o iau razna aproape.

La un moment dat, dupa ce l-au inchis pe el, au inceput sa tipe si sa se sperie ca nu se trezea, si tot ceea ce auzeam era "Trezeste-te! Deschide ochii! Trage aer in piept!". Ascultam cu un sentiment de amărăciune ce se intampla înăuntru (sunete amestecate cu tot cu bipaitul infernal al ecranului de monitorizare) in timp ce simteam cum corpul meu o lua razna, se speria, cum fiecare molecula dădea sa fuga, sa scape, cum fiecare vena rămânea goala, se usca si parca dispărea, se ascundea de lumea de afara.
Aud cum se deschid apoi usile sălii de operatie, il scot pe Mateo, si o doamna foarte draguta de care m-am atasat rapid a venit la mine si mi-a zis "puiule, este timpul. Hai cu mine, domnisoara." Si zambind, m-a dus pe mine si pe nelipsita mea perfuzie in sala de operatii.

M-a asezat pe masa aceea, m-a conectat la aparatele de monitorizare si am inceput sa imi aud propriile bătăi ale inimii speriate.. era un ritm alert, un ritm care te facea sa vrei sa canti Smells Like Teen Spirit pe el.
Partea mai ciudata: m-au dezbrăcat si rapid mi-au pus niste prosoape verzi chirurgicale pe mine (oh da, m-am simtit ca in Grey's Anatomy), dupa care au încercat să mă calmeze.
Imi amintesc ca in momentul in care chirurgul a intrat in sala, doamna anestezist mi-a băgat o seringa intreaga de substanta, iar dupa numai cateva clipe începusem sa vad dublu, in ceata, sa imi simt corpul ca pe o piatra gata de a fi aruncata in largul marii. Mi-a pus masca pe fata, si mai incearca tu daca poti sa numeri de la 10 inapoi, ca eu una am adormit direct..

Am avut un vis ciudat, nu stiu daca a fost chiar in timpul operatiei sau dupa, dar stiu ca atunci cand m-am trezit zambeam, in ciuda durerii sufocante si stresante. Cum m-am trezit mai exact? Greu. A trebuit sa se tipe la mine. Si mi s-a spus ca am plâns cand am inceput sa ma trezesc, desi eu nu imi amintesc absolut nimic. Mi s-a sous ca am avut vizitatori si tot nu-mi amintesc...
Apoi m-au adus la reanimare, unde sunt si acum si unde stau pana maine. Din ora in ora am cerut calmante, m-au umflat efectiv cu droguri, sedative, substante care mai de care. Sunt aeriană, totul pluteste pe langa mine, lustra pare sa se miste si câteodată se micsoreaza si se mareste inapoi, parca toata camera se învârte cu mine.

De cand am iesit din operatie sunt intr-o stare groaznica, oribila. Ma doare foarte tare si stomacul nu imi da pace, si nu am voie sa mănânc nimic. Nu mai zic si ca inca sunt anesteziata si ametesc daca ma misc sau daca ma ridic, iar stările de greata sunt nelipsite.
Nu as dori nimănui sa treaca prin ce am trecut in ultimele zile.. chiar daca pare banal si usor, credeti-ma, NU ESTE. Durerea omoară, stările de greata si ameteala te fac sa vrei pur si simplu sa pui pauza vietii, sa te blochezi macar 5 secunde intr-un univers fara durere, diferit.
Mai postez si maine daca sunt in stare, va salut pe toti. Si, dragilor, sa nu va apuce apendicita in Romania, ca e jale!
P.s. in poza este răsăritul, asa cum l-am prins din spital de dimineata..

First day of appy project

Wow. De cateva zile, ma tot durea în zona apendicelui, plus durere pe piciorul drept si greata.
Panica, frica, da-i cu mers la ecografie, doctor de familie, si azi la chirurgie. Bineinteles, cum e sistemul nostru extraordinar in Romania, asteapta pe la usi, toate cele, chinuie-te sa fii băgat în seama.
Intr-un final, reusesc sa intru la consult chirurgical. Ma apasă o data si gata, trebuie operatie. "Maine dimineata la ora 6, domnisoara!".
Si uite-ma acum la cumpărături, in timp ce acasa mi se download-eaza 2 sezoane de American Horror Story, un sezon de Arrow si un sezon de Criminal Minds, plus filme horror (Carrie, Insidious, I Spit On Your Grave).
Bineinteles, riscuri exista la orice interventie, si au mai fost cazuri in care de la o simpla apendictomie s-a ajuns la deces si dosar de malpraxis, asa ca "No Worries, my child, totul va fi bine."
Nu mai zic ca pentru analizele pre-operatorii azi au trebuit sa ma intepe 3 asistente diferite, de cateva ori in mana mea subtirica, in timp ce se adunau din ce in ce mai multe care se mirau de cat de greu imi curge mie sângele. Wow, perfect way to support the pacients. S-a lăsat cu mana vanata, of course.
Deci da, maine la ora 6 la spital. Sper sa decurgă totul ok. Uitati si o poza cu minunata mea mana mutilată, multumesc domnisoarele asistente, raman datoare pentru acest favor nemaipomenit. :)

Changes..

Toata lumea iubeste, pierde, sufera, plange, zambeste, rade, experimenteaza, descopera...

V-ati gandit vreodata ca toate aceste procese..ne afecteaza atat pozitiv cat si negativ?

Iubesc. Admir, zambesc, visez... Plutesc printre nori de iluzii.. si apoi, cad. Cad pe pamant. Si impactul emana durere.
Pierd. Invat sa accept greselile, incep sa percep altfel lumea, esecul sau succesul sunt diferite in mintea mea..

Sufar, plang. Lacrimile imi mangaie obrajii, ma transform in persoana de care ma temeam cel mai mult. In persoana care isi schimba sentimentele, una care nu mai stie diferenta dintre dragoste si ura, dintre bine si rau, dintre alb si negru, care se confunda cu decorul trist al lumii ei proprii.
Zambesc, rad.. Poate aduc bucurie si pe chipul altora, sau poate ii fac sa se simta aiurea...

Experimentez si descopar lumea si lucrurile noi pe care inca nu le-am gasit. Incep sa invat din greseli si sa ma descopar si pe mine insami, sa vad claritatea lacului din sufletul meu, sa incerc sa fiu curajoasa si sa infrunt lumea asa cum este ea : rautacioasa, nepasatoare si indiferenta, poate o parte din ea fiind chiar malefica sau sireata..

S-au intamplat foarte multe.. Prea multe pentru ca eu sa ma pot rezuma la o anumita cantitate de amintiri si lacrimi sau vise distruse..

Un timp, am fost pur si simplu inchisa in mine. Mi-am ascuns personalitatea si sentimentele undeva intr-un colt indepartat si intunecat al mintii, le-am aruncat acolo ca pe niste lucruri inutile. Am pus o expresie nonsalanta si indiferenta pe chipul meu, un zambet fals si o privire dura, si am incetat sa imi mai pese.

Nu sunt tocmai o persoana normala, nu fac parte din categoria aceea..
"Am fost in depresie.. una urata.. am incetat sa mai interactionez cu lumea reala, am ramas blocata in timp si spatiu necunoscute, intr-o lume paralela..
Dupa care mi-am revenit. Cu ajutorul unei persoane speciale.. care nu mai exista acum.."

Ce se intampla atunci cand iti dai seama ca lucrurile pe care le pretuiai cel mai mult, lucrurile pe care le iubeai, persoanele pe care le considerai importante.. dispar ? Ce se intampla cand ramai fara sursa de energie si bucurie in viata, cand simti ca iti pierzi scopul, ca fericirea ti se evapora chiar sub nasul tau?

Ai doua variante: sa continui si sa iti gasesti drumul de pe care te-ai ratacit, sau sa renunti...

Dreaming till the end..

Ai avut vreodată senzaţia ca vrei pur si simplu sa renunti?
Dupa nenumarate încercări de a-ti opri sentimentele, de a nu-ti mai pasa... Sa iti dai seama ca asta face parte din ceea ce esti? Din personalitatea ta..
Sa simti, sa iti pese.. sunt lucruri care te definesc si te diferentiaza de ceilalti...
Sa pun intrebarea altfel. Ai fost vreodata atat de dezamagit incat sa nu mai vrei sa auzi sau sa simti? E ca si cum lucrul negativ care ti s-a intamplat te obligă să îti creezi lumea si regulile tale, sa te faca sa iti iei masuri de precautie ca sa nu mai fii dezamăgit si a doua oara..
Si cand te astepti cel mai putin, atunci cand esti aproape de punctul in care vei ceda, apare acest "înger"... Acea persoana care iti ridica moralul si te sprijina.. care iti da o palma friendly si te trezeste la realitate..
Well.. Eu nu m-am trezit inca. Si refuz s-o fac. Voi mai visa, pana cand voi cădea inapoi pe aceasta planeta..

First Impression

Ok. So.. Prima postare a fost o introducere in lumea fictiva pe care o descopar..
Postarile viitoare vor fi mixed, din diferite domenii, nu vor contine doar creatii literare. Voi aborda multe subiecte.

Cred ca ar trebui sa ma si prezint, ca sa aveti o idee despre cine e in spatele ecranului aici, cine isi petrece timpul scriind la o viteza ingrijorator de mare..
Sunt Alexa. Am 16 ani, sunt din Constanta. Iubesc jocurile video, rock-ul si metal-ul. Sunt la liceul de arte, sectia muzica, pe jazz. Cant la pian, chitara, flaut, am facut un an de harpa, chiar si vocal, si sunt intr-o trupa rock ( Shades Of Indigo). Sunt clasa a IX-a, sunt o balanta incapatanata si ambitioasa.
"Come to the dark side, We have cookies ! :) " .

Fiind la inceput cu acest blog, nu ma astept la mare lucru.
Voi incerca sa fiu succinta si sa abordez fiecare problema cum trebuie, postarile vor fi in numar de 2-3 pe saptamana.

Imi puteti da sugestii si sfaturi in comentarii, intotdeauna vor fi de ajutor.

Byee ^.^

Tears Falling Down...

Imi simt sufletul inecat in lacrimi necurate si stiu ca ma indepartez in monotonie, spre umbrele de nicaieri...Simt cum fiecare particula din corpul meu se stinge, ma uit la soare si nu recunosc razele ca fiind calde si mangaietoare, ci ca pe niste amenintari asupra scutului pe care mi l-am construit de-a lungul timpului in jurul meu, ma simt de parca as avea lanturi legate de maini, ca si cum pe umerii mei s-ar afla povara unei intregi lumi..Fiecare dintre ranile pe care le port cu mine in inima reprezinta cate un moment din viata, un punct culminant, un impas, o enigma pusa spre descifrare..Cum as putea sa ghicesc codul vietii? Cum as putea vedea dincolo de oglinda mizerabila a comunitatii, dincolo de carnetelul de note al scolarului invatat, mai departe de ceea ce este vizibil si clar?Cum poti invata sa te lupti cu lumea, sa rezisti, sa nu mai scorojesti adancurile triste ale diferitelor experiente..?Cum sa observi raul adevarat, daca nici nu stii daca tu insuti esti bun?Ma inchid... Fiecare petala de cunostinte refuza pur si simplu sa actioneze in plan fizic. Ceva ma blocheaza, ceva misterios, ceva de care ar trebui sa imi fie teama, chiar daca nu imi este.. Lacrimi de sange imi acopera usor obrajii, se preling spre intuneric, ca un prunc neinvatat spre focul deabia aprins, si inchid neintentionat ochii, urmand sa pic intr-o stare adanca de confuzie...